Sindromul impostorului la muncă: de ce succesul nu te liniștește

Sindromul impostorului e senzația, care nu prea te lasă, că nu meriți locul în care ai ajuns și că într-o zi cineva o să-și dea seama că „de fapt nu știi”. Apare chiar dacă ai rezultate clare și oameni care se bazează pe tine.

Nu e un diagnostic: nu apare în manualele de diagnostic psihiatric, DSM și ICD ^[2]. Mulți cercetători îi spun „fenomenul impostorului” și îl văd ca pe o trăsătură pe care o avem toți, unii mai mult, alții mai puțin ^[5]. Eu scriu „sindrom” doar pentru că așa îl cauți.

Termenul vine de la două psihoterapeute, Pauline Clance și Suzanne Imes. În 1978 au descris ce văzuseră la peste 150 de femei cu realizări remarcabile, cu care lucraseră în terapie, în grupuri și la cursuri. Femeile acestea erau convinse că nu sunt inteligente și că îi păcăliseră pe toți cei care credeau altceva ^[1].

Cum arată la muncă

Din afară, totul merge. Livrezi, coordonezi, răspunzi, rezolvi. În tine, fiecare proiect nou vine cu aceeași întrebare: oare acum se va vedea că nu ești destul de bună?

Un studiu online a întrebat 242 de manageri din mai multe domenii cum se simt. Cei care se simțeau mai tare impostori au raportat mai multă anxietate, dispoziție depresivă și instabilitate emoțională, o părere mai proastă despre ei înșiși și mai mult perfecționism. Au spus și că munca îi stresează și îi solicită mai mult ^[3].

La ei au apărut două stiluri de lucru care par opuse: perfecționismul și amânarea ^[3]. Ori pregătești o prezentare de trei ori, ori o lași pe ultima seară. Între femei și bărbați nu au fost diferențe. E un singur studiu, în care oamenii s-au descris singuri, așa că nu știm ce a apărut întâi.

O analiză sistematică a 62 de studii, cu peste 14.000 de participanți, a găsit fenomenul des alături de depresie și anxietate, de performanță și satisfacție mai scăzute la muncă și de burnout ^[2]. Tot legături, nu cauze. Rohrmann și colegii observă că oamenii aceștia reușesc, doar că nu se pot bucura de ce au meritat ^[3].

De ce următorul succes nu te liniștește

Clance și Imes au observat un cerc care se întreține singur. Te temi că nu ești destul de inteligentă, așa că muncești foarte mult și faci tot ce poți ca să nu se vadă. Munca aduce rezultate bune, rezultatele aduc aprobare și o stare bună, care trece repede ^[1].

Succesul se simte gol, scriu ele, pentru că senzația de impostură de dedesubt rămâne neatinsă. Iar succesele repetate, singure, nu li s-au părut suficiente ca să rupă cercul ^[1].

Aproape 40 de ani mai târziu, Rohrmann și colegii au descris o variantă a cercului la lideri. Dacă te-ai pregătit peste măsură, pui reușita pe seama muncii. Dacă ai amânat, o pui pe seama norocului sau a împrejurărilor. Vine o ușurare scurtă, apoi îndoiala revine. Autorii cred că sentimentul rămâne sau chiar crește, pentru că odată cu fiecare reușită cresc și cerințele ^[3]. E o interpretare, nu un rezultat testat, dar ar putea explica de ce o promovare nu aduce neapărat liniște.

Încă o reușită nu rupe cercul. Uneori doar ridică ștacheta pentru următoarea. ^{[1] [3]}

Frica de a greși în fața celorlalți

Se spune des că oamenii cu sindromul impostorului au standarde prea înalte. La manageri, lucrurile au stat puțin altfel. Sentimentul de impostură a mers strâns împreună cu grija față de greșeli și cu îndoielile (r = 0,57) și doar slab cu standardele personale înalte (r = 0,21). Explicația autorilor: liderii aceștia se tem că, dacă greșesc, vor pierde respectul și afecțiunea celor din jur ^[3].

Un alt studiu online, pe 274 de persoane, a ajuns la ceva asemănător. Cel mai bine au prezis fenomenul impostorului îndoiala față de propriile acțiuni, grija față de greșeli și perfecționismul „prescris social”, adică senzația că ceilalți așteaptă perfecțiune de la tine. Îngrijorările perfecționiste au contribuit puternic, spre deosebire de standardele înalte în sine ^[4]. „Au prezis” e aici un termen statistic, nu o cauză. Studiul vine din același grup de cercetători.

Standardele tale pot rămâne. Ce putem lucra e teama de ce se întâmplă dacă nu le atingi. E okay să faci greșeli și să înveți din ele.

De unde vine

Nu există o cauză unică dovedită. Clance și Imes au văzut în cabinet câteva roluri din familie care se tot repetau la femeile cu care lucrau. De exemplu, fata considerată „cea sensibilă” a familiei, în timp ce un frate, o soră sau o rudă apropiată era „cel deștept”. Sau fata pe care familia o vedea perfectă și de la care aștepta să reușească totul fără efort ^[1]. Sunt observații clinice, nu rezultate de studiu.

Ca psihoterapeut sistemic, caut tiparele în relațiile în care s-au format. Un rol primit devreme în familie poate deveni, mai târziu, felul în care te porți cu un șef sau cu o echipă. Pe atunci, rolul acela te-a ajutat.

Rolul care te-a ajutat atunci te poate încurca azi, la muncă. Asta nu face din părinții tăi niște vinovați.

Ce ține de locul în care lucrezi

Primele observații au venit de la un grup restrâns: femei în mare parte albe, din clasa de mijloc și de sus, între 20 și 45 de ani ^[1]. De atunci, datele despre gen au ieșit amestecate. Din 33 de studii care au comparat femei și bărbați, 16 au găsit niveluri mai mari la femei, iar 17 nicio diferență ^[2]. Scriu la feminin pentru că mă adresez femeilor, nu pentru că ar fi o problemă „a femeilor”.

Unii cercetători cer să privim mai larg. Feenstra și colegii observă că studiile tratează fenomenul mai ales ca pe o problemă a omului și tot la el caută și cauzele, și soluțiile. Ei dau exemplul stereotipului despre liderul „bun”, imaginat mai ales cu trăsături masculine, din cauza căruia femeile sunt des descrise ca lipsite de calități de lider. Iar soluțiile doar individuale, spun ei, pot ajunge să te facă responsabilă de „repararea” propriei situații ^[6]. E un articol de perspectivă, sprijinit pe alte studii, nu o cercetare cu date proprii.

Într-un articol de opinie din Harvard Business Review, două autoare care scriu despre incluziune la muncă merg mai departe. Spun că eticheta a transformat în patologie, mai ales la femei, îndoiala și neliniștea ușoară pe care le simte aproape oricine la muncă. Și că așa atenția cade pe „repararea” femeilor, nu a locurilor în care lucrează ^[7]. E o opinie argumentată, fără date proprii.

Dacă lucrezi într-un loc unde competența ta e pusă la îndoială mai des decât a altora, îndoiala ta poate să nu fie doar „în capul tău”. Unele lucruri țin de tine. Altele țin de context, iar pe acelea nu le rezolvi singură.

Câți oameni au sindromul impostorului?

Vei găsi des cifra „70% dintre oameni”. Nu am găsit studiul din care vine. Analiza lui Bravata și a colegilor a găsit procente între 9% și 82%, în funcție mai ales de chestionar și de pragul ales ^[2].

Cât de mult contează pragul au arătat doi cercetători care studiază fenomenul. Pe aceleași date, de la 1.124 de persoane, „prevalența” sare de la 11,6% la 63,8%, după cum alegi pragul. De aceea recomandă să nu se mai folosească praguri și să nu se mai interpreteze astfel de procente ^[5]. Lucrarea e un comentariu la un alt studiu, dar argumentul e simplu: dacă o trăsătură merge de la puțin la mult, „câți o au” depinde de unde tragi linia.

Ce ajută (și cât de puțin știm)

Până în 2018, niciun studiu publicat nu testase un tratament pentru sindromul impostorului ^[2]. O trecere în revistă din 2024 (scoping review) a adunat 31 de lucrări despre intervenții. Aproape jumătate nu aveau un design de cercetare, iar experimentele propriu-zise erau foarte puține ^[8].

Autorii văd două direcții promițătoare: să recunoști și să înțelegi cum se manifestă fenomenul și să ai sprijinul unui grup. Mai recomandă să te gândești la cauze, inclusiv la cele sociale și sistemice, și la rolul mediului ^[8]. Într-un studiu randomizat, femeile medici în formare care au urmat patru luni un program online de coaching în grup s-au simțit mai puțin impostoare. A fost un rezultat secundar al studiului ^[9].

Pașii de mai jos sunt doar un început.

1. 1.

   Observă cum respingi un compliment

   Clance și Imes le cereau clientelor să noteze aprecierile primite pentru munca lor și cum reușeau să nu le accepte ^[1]. Apoi le încurajau să facă invers: să asculte complimentul și să-l primească.

2. 2.

   Mergi în pași mici

   Tot ele scriau că exercițiile acestea trebuie făcute în pași mici ^[1]. Nu trebuie să crezi dintr-odată că meriți. Ajunge să observi, din când în când, ce ai construit deja.

3. 3.

   Spune-o cuiva

   Clance și Imes scriau că sentimentul acesta e un secret bine păzit și rareori motivul pe care îl spui când vii la terapie ^[1]. Iar sprijinul unui grup e una dintre puținele direcții promițătoare ^[8]. Poți începe cu o colegă în care ai încredere.

4. 4.

   Uită-te la frică

   Când amâni sau pregătești ceva a treia oară, oprește-te o clipă. Ce ai observat că faci atunci când încerci să eviți dezamăgirea celorlalți?

5. 5.

   Desparte ce ține de tine de ce ține de loc

   Unele îndoieli vin din istoria ta. Altele vin din felul în care e construit locul în care lucrezi ^[6]. Pe acestea din urmă nu ai de ce să le duci singură.

Ce putem lucra în terapie

Nu cred în soluții rapide și nici în ideea că tu ești ceva ce trebuie reparat. În terapie lucrăm cu ce ține cercul în viață: frica de greșeală și rolurile vechi pe care le duci cu tine și la muncă. Ne uităm împreună și la ce ține de context. Nu îți pot promite că sentimentul dispare, iar cercetarea despre ce ajută e abia la început. Lucrez individual, în Iași sau online.

Dacă vrei să vorbești cu cineva despre îndoiala pe care o ascunzi la muncă, scrie-mi.